POVESTE
Acu' douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns, la 2:30 AM , cladirea era in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter... In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de
transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa . Deci am mers si-am batut la usa . " Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie
mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii '40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era
acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"
" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
" Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.
" Oh, nu conteza" spuse ea. " Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. ..
"Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune ca nu mai am mult timp..."
In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
"Pe ce ruta ati vrea sa merg?", am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata:
"Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
"Nimic" am zis eu.
" Dar trebuie si tu sa te intretii."
"Nu va faceti griji... sunt si alti pasageri" am raspuns eu.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
" I-ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea.
" Multumesc."
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.. In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti...
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere- frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun:
" Ziua de azi este o zi speciala!"
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!!
S-ar putea sa ajuti lumea sa fie putin mai buna si mult mai intelegatoare prin simplu fapt ca-l trimiti mai departe.
