Si s-a dus batranul stejar... Asa era numit candva Spencer Tracy, “batranul stejar” al cinematografiei americane. Eu il consider pe Gheorghe Dinica “batranul stejar” al cinematografiei romanesti. A trait destul de mult dar putea sa traiasca si mai mult, oferindu-ne si alte creatii, asa cum a facut Dina Cocea pana dupa 90 de ani sau cum face inca Radu Beligan. Actoria nu e o meserie la care sa astepti pensia. Personaje in varsta vei gasi si in film si in teatru. Si acum stau si ma gandesc cati actori au murit inainte de vreme in ultimii ani. Generatia de aur, cum au numit-o unii. L-am iubit nespus de mult pe omul asta. Asa cum iubesc teatrul si filmul romanesc. In videoteca mea nu veti gasi decat DVD-uri cu filme romanesti. A facut o multime de roluri mai ales in filme, mai bune sau mai proaste. Unii considera ca s-a prostituat jucand si roluri nedemne de un actor, in filme comuniste sau in telenovele. Si totusi nu cred ca poate fi acuzat. Orice personaj a creat, a fost magnific. Bucurestean fiind, l-am vazut si intr-o serie de piese de teatru, ultimul rol in care l-am vazut fiind cel al lui Cadar, din piesa”Take, Ianke si Cadar” de Victor Ion Popa. Am o afinitate mai deosebita fata de piesa asta, actiunea petrecandu-se in orasul copilariei mele. Podul pescariei sau calea ferata de la poalele dealului, care apar in piesa, exista si acum. Replici din filmele lui au devenit folclor, fiind utilizate in limbajul curent. Ganditi-va daca nu ati folosit niciodata replici ca “In nemernicia mea, ca un caine turbat, am muscat mana care m-a hranit” replica a tradatorului Bastus din filmul “Columna” dar mai ales “Nu trage dom’ Semaca, sunt eu Lascarica...” din “Cu mainile curate”. A fost recompensat cu diverse premii, prea marunte fata de valoarea lui. Din partea mea are insa Premiul Oscar pentru rolul Diplomatului din filmul “Prin cenusa imperiului”, film facut dupa romanul “Jocul cu moartea” de Zaharia Stancu. Daca nu ati citit cartea, cititi-o ! Merita. Ultimul rol in care l-am remarcat a fost cel al lui Pavel Puiut din filmul “Filantropica”, film si el remarcabil al lui Nae Caranfil. Poate ultima comedie pura a filmului romanesc. Patron al unei organizatii de cersetorie si escrocherii el spune la un momentdat ca “mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana”. Pana atunci nu prea am luat in seama acest lucru dar izbindu-ma zilnic de aceasta problema a societatii am inceput fiu mai atent si sa-i dau dreptate. Daca ar fi sa-i dau fiecarui cersetor pe care il intalnesc in drumul meu cate un leu nu stiu daca mi-ar ajunge salariul. Pe unii ii vezi zilnic, in acelasi loc. Sunt mai punctuali decat cei care se duc la serviciu. Poate ca sunt si unele persoane disperate, femei batrane care au fost casnice si care, ramanand singure, nu le ajung banii din pensia mizerabila de urmas. Nu cer, ci stau pur si simplu jenate intr-un colt in care sunt mai putin vazute. Dar sunt si altii, insirati de-a lungul Caii Mosilor, cu pancarte din carton de la cutiile de ambalaj, cu texte scrise invariabil de acceasi mana. Nu e greu sa observi asta. “Suntem sapte frati, tata e somer, mama e tuberculoasa si suntem muritori de foame. Ajutati-ne, va rog !” Vad acelasi text la mai multi pusti si incepi sa te intrebi daca nu cumva chiar sunt frati. Asta daca n-ai observa ca toti sunt cam de aceeasi varsta. Si nu par a fi gemeni. Peste tot intalnesti persoane diforme sau intr-adevar bolnave, orbi, care defapt nu fac decat sa-si tina ochii dati peste cap sau cancerosi care-si expun tumoarea cat o jumatate de pepene vederii noastre, dar care la sfarsitul zilei de munca (!) sunt ridicate de catre persoane bine imbracate carora le predau banii. Am mai intalnit si cersetori care te socheaza, pur si simplu; copii care cersesc iarna numai intr-o pijama si in picioarele goale. Sau o fetita, de vreo 13 ani cand am vazut-o prima oara, oligofrena probabil, care timp de vreo doi ani a cersit dezbracata pana la jumatate fie vara , fie iarna. Iarna se incalzea stand in dreptul tevilor de esapament ale masinilor oprite la stop. Si stau si ma intreb cum isi face treaba ANPC-ul (Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului). In statele civilizate copiii supusi unor asemenea cazne le sunt luati parintilor. Sa inchei totusi intr-o nota optimista, demna de “Filantropica”.
In statia de tramvai Obor, timp de vreo doi ani la rand a cersit un baiat, aparent cu ambele picioare paralizate. Trebuie sa recunosc ca aproape am fost convins de acest lucru. Se tara pe genunchi, utilizand doua carje de aluminiu, scurte. Era anul trecut, in apropierea Craciunului. Zloata pe jos, dar baiatul era prezent, constiincios la locul lui de munca, fara ghete si cu sosetele ude atarnandu-i pe jumatate peste laba piciorului. In acel moment se apropie de el un agent de politie si-i spune baiatului sa vina cu el. Acesta porneste dupa el tarandu-se ca deobicei pe genunchi. “Mai, indreapta-te !”, il apostrofeaza politistul, dar baiatul continua sa mearga la fel. “Mai tu n-auzi, indreapta-te, sau te indrept eu !” se ratoi la el politistul pentru ultima oara, aratandu-i bastonul de la brau. Si atunci baiatul s-a ridicat in picioare, si-a luat carjele sub brat si l-a urmat pe politist docil, amuzat de privirile noastre uluite. Si atunci mi-am ridicat privirile spre cer si am spus “Multumesc Doamne ca m-ai facut sa vad cu proprii mei ochi o asemenea minune de Sfintele Sarbatori de Craciun.”
Te-am facut sa zambesti Maestre ? Iti multumesc ca ai existat. Odihneste-te in pace !
